Am fost pentru o zi în Tadjikistan, să văd Cele Șapte Lacuri. M-au impresionat peisajele, dar nu atât cât m-a impresionat modul în care trăiesc oamenii în satele acelea de munte. Copiii care se joacă printre pietre – pentru că doar asta vezi aici, un infinit de pietre, apă și sărăcie. Copiii care plimbă animalele în sus și-n jos – lacurile încep de pe la 1.600 de metri și ultimul e la 2.400 de metri altitudine. Copiii care se îmbulzesc să îți vândă o brățară din mărgele și își smulg unul altuia din mână un măr primit de la turiști.
Ne-au înconjurat, frumoși, gălăgioși și veseli, de cum am deschis ușa de la mașină. Mamele lor spălau rufele în lac. O femeie sprijinea un pietroi uriaș cu un bebeluș în brațe și alt copil mic lângă.
O fetiță mi-a luat mâna și a început să facă piruete râzând. Le-am dat ce am avut prin ghiozdan și au fost fericiți. M-a întristat și m-a mâhnit în același timp – mii de “de ce-uri” mi-au inundat mintea. I-aș fi luat pe toți acasă cu mine.
În rest, da, lacurile sunt frumoase. Am trecut granița din Uzbekistan în Tadjikistan. Am venit cu un ghid și o mașină pe care am lăsat-o de partea uzbecă și am trecut vama pe jos, pentru că ar fi durat prea mult să ne controleze autovehiculul. După mai multe ture de verificări de ambele părți, am ajuns în Tadjikistan, de unde am luat o altă mașină spre Cele Șapte Lacuri – sau Haftkul, în tadjică.
A fost un drum lung și anevoios prin Munții Fan – pe unele porțiuni nu încăpeau două mașini una lângă cealaltă, iar pe margine era hăul. Fără nicio protecție, parapet sau indicator rutier.
Pe drum am văzut și o mină de aur – companiile chineze controlează exploatarea zăcămintelor. Deși o țară bogată în resurse minerale, Tadjikistan este cel mai sărac stat din Asia Centrală raportat la PIB-ul pe cap de locuitor.
Oamenii trăiesc din agricultura de subzistență, creșterea animalelor, ceva turism comunitar și mai ales din banii trimiși acasă de tinerii care muncesc prin alte țări, în special Rusia.
Lacurile, la diferite altitudini și în diferite culori, de la turcoaz la verde, albastru intens sau galben, înconjurate de munți cu vârfuri acoperite de zăpadă, oferă priveliști spectaculoase.
Pe măsură ce urci, casele, făcute din pământ și piatră, se confundă cu munții. Doar câte un acoperiș albastru le trădează. Doar în câte-o vale mai vezi puțină iarbă sau vreun copac înflorit. Ai spune că aici nu înflorește nimic. Și vezi copii – printre pietre, în fiecare curte, pe marginea drumului.
M-am întors acasă cu mai multă recunoștință din Tadjikistan și cu o lecție – să nu încurajez turismul în locuri unde oamenii locului rămân cu nimic de pe urma turismului. Când aveți câte o zi mai proastă și sunteți nemulțumiți de viața voastră, uitați-vă la poza asta, cu fetițele din mijlocul pietrelor.
Și faceți turism informat – nu încurajați turismul în locuri unde, în lipsa unor interacțiuni cu localnicii și a unor facilități sau servicii pentru turiști, oamenii locului rămân… cu praful ridicat de roțile mașinilor în urma voastră!
